În toate filmele regăsesc tema iubirii care te face să suferi. În toate amintirile îndrăgostirilor mele mă revăd pe mine ghemuită într-o durere fără leac.
Cântecele întregii planete aşează pe note ideea - transpusă în toate limbile lumii - că dragostea doare. Istoriile marilor iubiri au aproape mereu un final tragic, sfârşietor  sau ascund în ele un miez de suferinţă, aşa cum şi istoriile noastre personale, chiar şi acelea care s-au terminat frumos sau nu s-au terminat niciodată, au măcar o etapă de aşteptare, de neîncredere, de speranţă scăpată din hăţuri. Datorăm iubirii cele mai mari disperări. Cele mai adânci prăbuşiri în noi înşine. Cele mai nebuneşti gesturi.
Nu ştiu să fi trăit de-a lungul vieţii mele vreo iubire senină de la un capăt la altul. Cele care s-au isprăvit m-au durut măcar prin neputinţa lor de a fi veşnice. Iar dragostea mea mare pe care o trăiesc acum a debutat prin a-mi arde inima cu întrebări, cu aşteptări, cu nerăbdări.
Am spus şi eu că nu voi mai iubi din nou. Am tot auzit şi la alţii, în filme şi în viaţă, replica “mi-e teamă să iubesc din nou”. Dar, de fiecare dată, cei care o rosteau, sfârşeau prin a se îndrăgosti iarăşi, tocmai pentru că acei care se tem sunt cei care preţuiesc prea mult dragostea, deci nu pot trăi fără ea. Pentru că, ştim cu toţii, dragostea doare, totuşi, cine alege să trăiască fără ea? Cine se apară de marea şi splendida ei suferinţă nemaiubind? Îndrăzneşte cineva să alunge iubirea pentru totdeauna? Există cineva care, cu adevărat, fuge de dragoste?

Corina F. Vatavu